World Whisky

Știința distilării a apărut probabil în jur de 800 î.Ch în Asia, deși există dovezi că ar fi cu cel puțin un mileniu mai vârstnică. Inițial, alambicul era folosit mai ales pentru producerea de parfumuri, doar chinezii încercând să extragă alcool din orez. La început, distilarea se înfăptuia mai ales în mânăstiri, unde extractele alcoolice erau folosite în scopuri medicinale. Mirenii au aflat despre distilarea whisky-ului din pricina regelui Henry al-VIII-lea, care a închis mânăstirile între 1536 și 1541. Nevoiți să plece în lume, călugării au început să-și câștige existența producând alcool. Whisky-ul a devenit rapid popular, deși licoarea nu avea nimic de-a face cu cea pe care o savurăm noi azi. Fiind băut neînvechit, whisky-ul renascentist era grosolan și periculos de tare. Abia când cineva a fost suficient de însetat încât să  bea o sticlă uitată câțiva ani “într-un colț pe etajeră” au înțeles vechii scoțieni cum stă treaba cu învechirea whisky-ului. Cel mai important personaj în acest moment e maestrul distilator. Sarcina lui este  să selecteze din alcoolul rezultat la a doua distilare doar pe cel bun de pus la învechit, evitându-l pe cel slab produs la începutul procesului. Iar treaba e cu atât mai delicată cu cât orice greșeală nu se va vedea decât după câțiva ani de păstrare. Înainte să fie îmbuteliat, whisky-ul e diluat cu apă pură. Tăria minimă pentru a-și putea purta mândru numele e de 40%, dar există și whisky-uri de 43%, 46% sau chiar mai tari, pentru edițiile speciale dedicate cunoscătorilor. Însă cele mai norocoase sticle sunt umplute direct din butoi și sunt numite “cask strength” (tărie de butoi), cel mai nobil tip de whisky.